Despre incredere in cateva intrebari si raspunsuri

1.    Încrederea se câștigă în timp sau o acordăm din start?

Atunci când vorbim despre încredere, vorbim de fapt despre ingredientul esențial de la baza relațiilor sănătoase cu noi și cu cei din jur, despre cărămida de susținere a relațiilor bune. Știm din studii că relațiile sunt principalul predictor al stării de bine și că, în același timp, relațiile bune, sănătoase și satisfăcătoare au la bază încrederea și siguranța. Deci încrederea este atât un element esențial dar și o aptitudine și o abilitate pe care avem nevoie să o antrenăm și să o folosim în relații, atât în cele romantice, cât și în relațiile cu copiii sau părinții sau relațiile profesionale. Încrederea reprezintă investiția noastră inițială în relație iar pe măsură ce relația crește, evoluează și se dezvoltă ca un organism viu, prin contextele la care este expusă dar și prin auto-dezvăluirea treptată a partenerilor, crește și nivelul de încredere. Am putea spune că există o legătură strânsă între nivelul de încredere și intimitate, ele potențându-se reciproc cu ajutorul conștient al celor doi parteneri implicați în relație.

De ce totuși ne este dificil uneori să oferim încredere? Explicațiile pot fi oferite din mai multe perspective, fie dacă ne gândim la evoluția noastră ca specie, perspectiva evoluționistă, la evoluția istorico-geografică, la factorii culturali și sociali dar și la perspectiva individuală, la propria istorie de viață, la contextul familial în care am crescut și în care am învățat, perceput și simțit încrederea.

Din perspectiva evoluționistă, știm că suntem urmășii supraviețuitorilor, celor care au reușit să evite pericolele și să le facă față prin hipervigilență, a celor care au fost atenți la ceea ce le poate afecta în mod negativ adaptarea la mediu. Deci avem o programare de baza, genetică, de a ne concentra pe lucrurile negative, pe ceea ce ne-ar (putea) afecta supraviețuirea. Și cum aceasta este dependentă de relații, atunci hipervigilența va fi și relațională, ceea ce contravine evident ideii de a oferi o baza de încredere la începutul unei relații.

În același timp, putem să ne uităm la modul în care relațiile și încrederea au fost susținute istoric și cultural de-a lungul evoluției noastre ca popor. Dacă ne gândim la perioada comunistă, pe care am trăit-o direct sau indirect, prin părinții noștri, vorbim de o perioada în care relațiile au fost considerate mai degrabă „periculoase” și în care suspiciunea era aptitudinea care „te putea salva”. Și în acest context, este evident că avem și o programare mentală susținută cultural. Putem recunoaște ușor gânduri precum: „sigur are un gând ascuns”, „sigur vrea ceva de la mine dacă îmi face complimente”, „nu împărtăși totul cu toată lumea căci oamenii nu sunt de încredere”, etc.

Și nu în cele din urmă, ne influențează modul în care bunicii și părinții noștri au trăit și experimentat încrederea, deschiderea lor față de relații, abilitatea de a avea încredere în noi și modul în care ne-au aratat-o, controlul pe care (poate că) îl exercitau asupra noastră, precum și toate cuvintele, poveștile pe care ni le-au spus în mod direct sub formă unor sfaturi sau povețe sau indirect, prin propriul exemplu de funcționare în relații.

Toate acestea își pun amprenta asupra modului în care noi privim încrederea, asupra curajului de a acorda încredere, care desigur că, așezate sub propriile experiențe de viață, ne crează tiparul individual.

Dacă vorbim despre acordarea încrederii, este foarte important să ne definim întâi așteptările de la fiecare relație în parte și în același timp să le comunicăm și agreăm cu celălalt. Căci de foarte multe ori, acestea nefiind definite, comunicate și agreate, o acțiune a celuilalt, poate zdruncina puternic încrederea în relație, deși acțiunea în sine nu a fost gândită astfel în perspectiva celui care a acționat, ci din altă perspectivă, nereprezentând poate o problemă de încredere.

 

2.     Care sunt acele capcane în care putem intra imediat după ce încrederea ne-a fost trădată?

Știm că acționăm la mediu prin propriile percepții, adică percepem realitatea prin felul în care suntem noi nu prin felul în care este ea. Ceea ce înseamnă că, pentru a se adapta cât mai ușor la mediu, creierul crează niște categorii/scheme mentale prin care decodifică foarte ușor informațiile pe care le primește de la mediu astfel încât să aibă răspunsuri rapide, predictibile și să poată găsi un sens lucrurilor care se întâmplă. Categoriile mentale sunt atât pozitive cât și negative și au legătură cu noi, cu ceilalți și cu lumea în general; se formează de cele mai mute ori la începutul vieții, informațiile, interacțiunile și experiențele ulterioare având rolul de a le sedimenta. Astfel, uneori dacă avem o vulnerabilitate/schemă mentală legată de încredere și trăim o situație în care încrederea ne este trădată, cel mai probabil situația va ‚adânci’ vulnerabilitatea iar tendința automată fiind de a o cataloga drept ceva ce știam că se va întâmpla. Iar această încadrare ne va împiedică să înțelegem mai clar situația, să înțelegem cum și de ce s-a întâmplat, să ne uităm mai atent la contribuțiile fiecăruia.

Comportamentele capcană pot fi diverse, de la fuga de situația prin care am trecut fără să încercăm să aflăm ce s-a întâmplat exact, ieșirea din relație, răzbunarea, comportamentele pasiv-agresive, asumarea totală a vinei și credința că noi am generat comportamentul celuilalt. Mai pot să apară comportamente de generalizare – de exemplu, dacă am trecut printr-o infidelitate, putem considera că toți bărbații sau femeile, după caz, înșeală și îți trădează încrederea, lucru care este desigur total neadevărat.

Aceste comportamente chiar dacă inițial ne oferă senzația că am analizat și rezolvat situația, nu ne ajută să abordăm lucrurile diferit în viitor și nici să înțelegem situația cu adevărat. Mai mult, fără să o înțelegem, există șanse mari să devenim mai vigilenți la ceea ce ‚ar putea să ni se întâmple’, lucru care, din păcate, va avea efecte negative atât asupra noastră, crescând nivelul de stres, dar și asupra relațiilor noastre.

Țînând cont de context, de tipul relației pe care o avem cât și de acțiunea în sine, avem nevoie să luăm o decizie conștientă mai degrabă decât automată, iar că să facem acest lucru trebuie să ne acordăm timp.

 

3.     Care ar fi varianta sănătoasă de răspuns, cea de dorit, la care ar fi bine să țintim, când am fost dezamăgiți iar încrederea ne-a fost înșelată?

În primul rând, ne ajută să ne uităm cu atenție la câteva aspecte: ce din comportamentul celuilat ne-a făcut să trăim această trădare a încrederii, cum am interpretat noi situația, care este contribuția noastră: unde nu am exprimat clar așteptările, dacă și cum am pus limite și nu în cele din urmă importanța relației și a celuilalt în viața mea.

Dacă relația este importantă, este una sănătoasă în care interesele și nevoile ambilor parteneri sunt importante, ca să recâștigăm încrederea, trebuie să înțelegem și perspectiva celuilalt, să exprimăm nevoile și așteptările și să le agreăm, să stabilim împreună limite și consecințe pentru ambii parteneri, să dam atât celuilalt cât și relației timp și spațiu că să ne dovedească că putem avea încredere și treptat să se desfășoare procesul iertării.

 

4.     Cum să ne revenim după o astfel de situație dureroasă?

În funcție de cât de mare a fost impactul acțiunii, ne ajută să ne dăm voie să trăim durerea. Uneori rănile de încredere sunt profunde, răni de atașament, adesea traumatice. Ceea ce înseamnă că au nevoie de un timp îndelungat să se vindece. Ce putem face? Putem să scriem despre experiență, să vorbim despre ea, să apelăm la ajutor terapeutic. Să nu alegem comportamente care ne mențin rana, precum răzbunarea, ura, ci mai degrabă să alegem să eliberăm în siguranță sentimentele de furie, de tristețe, rușine și să găsim resursele de a integra întreagă experiență în viața noastră.

 

5.     Ce se întâmplă în relațiile noastre dacă nu le acordăm celorlalți încredere?

Oamenii au tendința să oglindească comportamentul nostru și să se comporte conform așteptărilor noastre; de mici, copiii răspund șablonului pe care părinții îl crează, fie că este unul pozitiv sau negatuv: „ești cuminte”, „ești obraznic”, „mă pot baza pe ține”, „am încredere în ține”, „ești o dezamăgire”, „nu mă pot baza pe ține”. Lucrul acesta se întâmplă și în relațiile adulte, în relația noastră cu noi dar și în relația cu ceilalți: contează care sunt aspectele pe care le aducem sub reflector, fie ele pozitive sau negative. Atunci când investim pe cineva cu încredere, cresc șansele că el să reacționeze conform darului primit; la fel că atunci când îl investim cu o lipsa de încredere, și din start ne așteptăm să fim dezamăgiți, cresc șansele ca trădarea încrederii să se întâmple. Ca să primim încredere, avem nevoie să o oferim noi.

 

6.     Ce spune despre noi faptul că avem tendința de a trăda încrederea celor apropiați?

Atunci când rănile noastre nevindecate au legătură de exemplu cu teama că nu suntem suficient de buni sau cu credința că vom fi părăsiți, un comportament de coping, un mod nesănătos prin care învățăm să facem față, este autosabotarea. Ne autosabotam atunci când ceilalți ne investesc cu încredere și pentru că noi nu avem încredere în noi, acționăm astfel încat să ne reconfirmăm credința despre noi înșine. Dar putem discuta și despre un nivel scăzut de empatie, neasumarea consecințelelor comportamentului, conștientizarea durerii pe pe care o poate provoca, chiar de caracteristici narcisice.

 

7.     Dar faptul că ajungem să ne alegem în jur persoane care ne înșală încrederea facil?

Când ni se întâmplă ca în relații să fim trădați iar și iar, înșelați și astfel nu mai putem avea încredere, este un bun moment să ne uităm mai atent la noi. Să ne uităm la istoriăa noastră de viață, la relațiile romantice, la modul în care alegem relațiile, la emoțiile pe care le simțim în relații și ce ne transmit acestea, la contribuția noastră, la limite și consecințe pe care poate că nu le-am agreat dintr-o teamă de a pierde relația. Cu cât ne înțelegem mai mult pe noi cu atât mai ușor putem funcționa în relații.

 

articolul a fost publicat in editia lunii ianuarie a Revistei Psychologies