La fiecare sfârșit de an, pe 31 decembrie, scot din sertar caietul și mă așez comod pe canapea și cu stiloul în mâna trec în revistă anul care se pregătește să se încheie. Și lucrurile, experiențele, evenimentele, oamenii care l-au marcat și care l-au făcut să rămână distinct în mintea mea. E un moment valoros pentru că mă reîntoarce în câteva zeci de minute la ceea am trăit câteva sute de zile. Și mă ajută să văd încă o dată și să apreciez ce a fost și ce am fost.

Uneori mă gândesc că azi e doar o zi de duminică și mâine doar o zi de luni, și în același timp la faptul că noi oamenii am creat acest concept. De sfârșit și de nou început. Delimitarea a ceva ce a trecut de ceva ce abia începe. Și că e fără dar și poate un moment în care ne oprim, ne gândim, analizăm, poate facem planuri și avem posibilitatea să privim și înapoi și înainte în același timp conștientizând momentul prezent.

Anul acesta m-am gândit să las câteva gânduri și pe blog, o parte din ceea ce simt și trăiesc în aceste momente de recunoștință. Pe care o văd că mersul pe bicicletă tare drag mie dealtfel. La început e mai dificil și ai nevoie de ajutor și de motivație și de îndrumare și de efort mai mare. Dar apoi, pe măsură ce înveți să mergi e din ce în ce mai ușor și mai plăcut și vrei să faci asta mai des. Și nu uiți niciodată. Tot ce trebuie să faci este să îți iei bicicletă și să dai o tură. Și în plimbările acestea ești mereu atent și la ce e în jur dar și la ține.

Iar în plimbarea această a mea, sunt recunoscătoare experiențelor care m-au învățat că pentru a-i vedea pe ceilalți, ai nevie să te vezi întâi pe ține, pentru a-i putea auzi pe ceilalți, ai nevoie să te auzi pe ține, pentru a-i accepta și iubi pe ceilalți e nevoie să te accepți și iubești intai pe ține. Cu tot universul tău.

Sunt recunoscătoare prietenilor mei pentru toate momentele pe care le-am petrecut împreună, cu care am urcat munți, am pedalat, am făcut voluntariat, am ras, am dansat, am alergat, am băut cafea dimineață și vin seară, cu care am pictat, povestit și am împărtășit timp și emoții.

Le sunt recunoscătoare celor care fără să știe sau să vrea mi-au apăsat cele mai dureroase butoane și în urmă interacțiunii m-am simțit rușinată, tristă, dezamăgită, furioasă; și pentru că am înțeles că a trăi aceste emoții înseamnă să descopăr în mine lucruri pe care nu le acceptam sau nu le vedeam. Sunt recunoscătoare fiecărei schimbări prin care am trecut anul acesta, și nu au fost puține, care deși dificile poate inițial au fost exact evenimentele de care aveam nevoie.

Sunt recunoscătoare părinților mei pentru că sunt mereu lângă mine și pentru că prin ei, învăț mereu lucruri despre mine. Pentru sfaturi și povețe și povești de istorie personală (sau națională).

Sunt recunoscătoare fratelui meu pentru că deși este la mii de km distanță, momentele cu el mă bucură atât de mult. Și pentru că oriunde am fi suntem legați de ceva mai presus nouă.

Sunt recunoscătoare mentorului meu, doamnei, prietenei mele pentru că a intrat în viața mea și a văzut în mine ceva ce eu nu (mai) vedeam; pentru că a crezut în mine și pentru că ne leagă lucruri în care credem cu toată ființa.

Le sunt recunoscătoare bărbaților pe care i-am iubit, pentru poveste, pentru iubire și pentru că întâlnirea cu ei m-a  transformat. Și pentru că atunci când înțelegi povestea, poți să păstrezi toate părțile din ea și din suflet cu ține.

Sunt recunoscătoare tuturor celor care au pășit ușa cabinetului meu și mi-au acordat privilegiul de a fi martorul poveștilor lor, împărtășite cu vulnerabilitate; precum și a eforturilor lor de a se acceptă, iubi și de a avea relații și mai bune cu cei dragi.

Le sunt recunoscătoare celor care și-au oferit lor șansă de a investi un timp și a învață și experimenta împreună cu mine starea de bine cu tot ce înseamnă ea.

Îi sunt recunoscătoare iubitului meu pentru ceea ce este. Si ii sunt recunoscătoare pentru că acum știu să patinez.

Sunt recunoscătoare tuturor celor care în acești ultimi ani au respirat Ciclaton alături de mine și alături de noi și care ne susțin în continuare chiar și în acest an de pauză în care încercăm să ne reclădim și să găsim din nou calea pentru a ajuta oamenii să dea mai departe din prea plinul lor sufletesc.

Sunt recunoscătoare pentru apusul surprins la vârful Omu, pentru pârtiile de schi din Austria de care m-am bucurat la început de an, pentru cele 3 zile de padelat prin Delta Dunarii, pentru fiecare tură pe munte și fiecare val care mi-a răsunat în ureche în acest an.

Sunt recunoscătoare pentru țară aceasta imperfectă în care trăiesc dar mai ales pentru oamenii care mi-au arătat (și) anul acesta că vor o țară că afară cum ar zice cei de Vunk. Și pentru că deși lucrurile sunt departe de a fi unde e nevoie să fie, ei lupta. Și asta nu mă face decât să îmi doresc să lupt și eu alături de ei. Atât cât va fi nevoie.

Sunt recunoscătoare mie pentru fiecare pas pe care l-am făcut, pentru fiecare greșeală pe care am reușit să o repar, pentru fiecare experiență trăită și pentru faptul că indiferent cum a fost drumul, ceva din mine m-a ajutat să nu renunț.

Cu recunoștință,

Irina