„Cea mai grea parte din creșterea unui copil este să îl înveți să meargă pe bicicletă. Un copil nesigur, aflat pentru prima dată pe bicicletă are nevoie atât de susținere cât și de libertate. Conștientizarea faptului că de aceste două lucruri va avea nevoie întotdeauna copilul, este esențială.” Sloan Wilso

Relația între părinți și copiii lor adulți este o relație de lungă durată care, cu siguranță, a trecut printr-o multitudine de etape și experiențe. Și ca în orice relație, experiențele, pozitive sau negative influențează interacțiunea dintre cei doi. În primii ani de viață, copiii, așează peste temperament tot ceea ce învață în interacțiunea cu părinții, cu mediul și cu alte persoane din viața lor. Totuși, cea mai importantă relație de învățare pentru copii devine relația cu părinții, aceștia preluând în oglindă, sau în consecință comportamente dar și credințe despre ei înșiși, despre ceilalți, despre relații și viață.

Cum s-a creat și definit relația de atașament, de conectare și siguranță, cât de autonom este părintele și cum a învățat copilul autonomia și autoeficacitatea, cât de clar îi este părintelui relația cu propria persoană, limitele și cum mai apoi a ajutat copilul să și le definescă, cum se privește părintele pe el, cum îi vede pe ceilalți și cum vede lumea, și mai apoi cum învață copilul aceste concepte (în oglindă sau în consecință), cum se relaxează părintele și cum are grijă de el, și cum îl învață pe copil să facă asta,  reprezintă baza relației dintre părinte și copil, devenind structura de rezistență a acesteia.Pentru că mai apoi, în timp, această relație să se construiască și să treacă prin diferite etape.

Ce înseamnă o relație bună cu copiii adulți

Sunt câteva aspecte de care părinții au nevoie să țină seama. Sunt 2 aspecte esențiale, în opinia mea, pentru o relație bună: siguranța (nu sunt judecat(ă), criticat(ă), respins(ă), abadonat(ă), agresat(ă) verbal și/sau emoțional, controlat(ă), etc) și empatia (definită că abilitate de a înțelege că eu sunt centrul universului și la fel este și celălat/copilul, parafrazându-l pe profesorul Kent Hoffman

Siguranța oferită în relație de părinte precum și empatia îi da acestuia libertatea de a-l vedea pe copil diferit de el însuși; și astfel de a putea vedea și auzi punctele copilului de vedere, care, deși pot fi diferite și nu rezonează cu ele, le poate accepta. În același timp, siguranța și empatia părintelui, îi oferă copilului (mic dar și adult) una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe umane: aceea de a fi văzut și acceptat.

Așa cum zicea Denis Waitley – să ascultăm cu inima dar și cu mintea cu curiozitate, când vorbesc despre visele lor, nevoile, speranțele, temerile, planurile. Ascultă dorințele copiilor tăi, incurajează-i și apoi dă-le autonomia să ia propriile decizii”.

 

Și pentru că analizăm situația din perspectiva părinților, aș mai menționa câteva aspecte legate de o relație bună, care dacă există, relația se desfășoară în parametri normali, dar lipsa lor poate aduce dezechilibre puternice în relație:

–     Abilitatea părinților de a avea o viață separată de viață de părinte – capacitatea de a avea experiențe satisfăcătoare care nu au legătură cu copilul lor adult; acest lucru ridicând o presiune foarte mare de pe umerii copilului (starea de bine a părinților mei nu depinde de ceea ce eu fac, de ceea ce eu simt)

–     Abilitatea de a-și asuma reciprocitatea în relație; de a înțelege și a-și asuma contribuția lor într-o situație anume și de a repara rupturile care apar. Repararea înseamnă că relația, care este spațiul viu dintre cei doi, este prioritară și că fiecare are o contribuție în acest spațiu. Repararea înseamnă asumarea contribuției fiecăruia la ruptură, și decizia de a încheia conflictului aici și acum, conflict care nu va mai fi adus în alte discuțîi/situatii

–     Abilitatea de a-și defini și susține propriile limite dar și de a respecta limitele copiilor adulți

–     Capacitatea de a respecta alegerea romantică a partenerului copilului adult

–     Capacitatea de a respecta alegerile pe care copilul adult le face, fie că este vorba de locuință, serviciu sau alte aspecte

–     Capacitatea de a respecta alegerile în creșterea și educația copiilor

–     Abilitatea de a oferi sprijin emoțional, suport, grijă și atenție copilului adult chiar și după apariția nepoților; uneori, fără să își dea seama, părinții deveniți bunici, prioitizează relația cu nepoții, acest lucru devenind frustrant pentru copii adulți și un motiv de frustrare în relați

Desigur că într-o relație atât de lungă există formate anumite tipare relaționale, atât pozitive cât și negative, care sunt întărite de vulnerabilitățile părinților dar și de cele (dezvoltate în timp) de copilul devenit adult. Cu toate acestea, niciodată nu este prea târziu să alegem să îmbunătățim sau optimizăm modul de funcționare, să alegem să înțelegem mai clar nevoile noastre, să discutăm deschis și onest despre ele, să negociem limitele, să ne spunem părerea, toate cu grijă și țînând cont atât de noi cât și de celălalt. Pentru că relația este o prioritate

Cum gestionezi problemele de comunicare cu copilul tău ajuns adult

Adesea apar întrebări legate de optimizarea comunicării în relațiile părinți – copii. Și sigur că există instrumente și tehnici care pot ajuta; comunicarea bună poate optimiza relația dar în același timp o comunicare bună este și consecința unei relații bune. Astfel încât, cred că este important să privim lucrurile din ambele perspective

Dacă am discutat despre elementele care ajută la îmbunătățirea relației părinte – copil adult, ne putem gândi și la câteva aspecte practice cărora le putem acordă atenție.

–     Discuțiile să fie despre aici și acum, despre prezent și nu despre toate lucrurile care s-au întâmplat sau nu de-a lungul relației; foarte multe conflicte, care aparent pornesc de la „o problemă de comunicare”, sunt susținute de aducerea în prezent, în discuția actuală a vechilor „probleme” nerezolvate, adancind și mai mult rupturile

–     Să vorbiți întotdeauna despre nevoile voastre și nu despre ce a făcut sau nu a făcut celălalt; spre exemplu: „aș avea nevoie să păstrezi un ton calm”, în loc de „întotdeauna ridici vocea” sau „nu mai țipa, nu mă repecti”.

–     Programarea discuțiilor pe teme delicate ajută ambii participanți să fie pregățiți atât emoțional dar și cu argumente pentru un subiect care poate fi neplăcut sau incomod

–     Exersarea abilității de a asculta va ajuta foarte mult în comunicare; ajută să va ascultați atât pe voi înșivă (ce simțiți în acest moment, ce gânduri aveți, ce ați vrea să faceți/spuneți acum) cât și pe cel din fața voastră. „Energia urmează atenției”.

–     Verificarea înțelegerii; de multe ori, ceea ce este trasmis de emițător ajunge diferit la receptor. Se întâmplă acest lucru din cauza filtrelor mentale pe care le avem. Ce va ajută este să validați cu interlocutorul ce ați înțeles, astfel încât să fiți siguri că informația a ajuns la dumneavoastră așa cum a plecat de la acesta.

 

Cum răspundem acceselor de furie ale copiilor noștri, acum oameni maturi? Ce facem în caz că propriul copil devine agresiv și amenințător? 

Furia exprimată în relații, este una dintre cele mai greu de dus emoții, motiv pentru care cel mai des comportament folosit este de respingere a persoanei care simte furie, ori prin retragerea prezenței fizice, ori prin retragerea afecțiunii sau chiar printr-un răspuns agresiv, de atac. Ceea ce, din păcate, pentru cel care resimte furia este o experiență dureroasă. În realitate, furia în sine nu este periculoasă, ci mai degrabă comportamentul asociat ei, pe care nu reușim să îl controlăm. Cineva poate fi furios și poate „țipa în pernă” sau lovi un sac de box, comportamente sănătoase de eliberare a furiei sau poate ridica tonul, deveni agresiv verbal, comportamente nesănătoase. Iar în spatele oricărui comportament se află o nevoie, motiv pentru care, ar fi o strategie nepotrivită să respingem persoană.

In concluzie, ce aveți nevoie să faceți este să vă concentrați pe oprirea comportamentelor nepotrivite, fără să respingeți persoană sau emoția pe care celălalt o trăiește, ci să o validați.

Copilul adult (că oricare dintre noi) are nevoie să se simtă văzut „te văd furios”, acceptat „înțeleg că situația de față te-a supărat și înfuriat” si să simtă că se poată baza pe celălalt, care este definit și prin limite „am nevoie să vorbeșți pe un ton mai calm că să te pot înțelege”. Validare persoanei și a emoției se poate face și în prezența limitelor sănătoase, a comportamentelor nenegociabile. Un mod de a-i transmite celuilalt că îl iubiți pe el că persoană, dar, în același timp, există anumite comportamente cu care nu sunteți de acord. Comportamente pe care este important să vi le definiți clar

În funcție de cum ați putut pune limitele până acum, vă va fi mai ușor sau mai greu să domoliți comportamentele furioase ale copilului adult. Dar dacă la fiecare interacțiune țineți cont atât de validare cât și de limite clare, furia și agresivitatea celuilalt se pot reduce foarte mult.

Cum răspundem pretențiilor copilului de a-l ajută material, indiferent de vârsta pe care o are? Unde se încheie „datoria” de a ne finanța copiii?

Aspectul ajutorului financiar oferit de părinte copilului este un subiect influențat mult cultural-istoric. Este aproape de la sine înțeles in cultura românească ajutorul oferit de părinți copiilor de-a lungul vieții acestora și până mai târziu, în viața adultă; ori ca ajutor oferit punctual, ori ca sprijin în viață de zi cu zi. În plus, fiecare familie își are propriile tradiții, reguli și mod de funcționare și în aspectele financiare.

Iar uneori alegerile sunt conștiente, alteori urmăresc niște obișnuite familiale sau, mai mult, vin ca efect al unui tip de relaționare. Există poate câteva recomandări legate de cum își pot ajută părinții copiii, chiar și studii longitudinale (în alte țări) care analizează beneficiile într-ajutorării financiare: părinții își susțin copiii, pentru că mai apoi, la bătrânețe, rolurile să se schimbe și copiii adulți să îi ajute pe părinți.

Și în opinia mea, orice alegere este sănătoasă, atâta timp cât este echilibrată și în spatele ei nu se ascund alte lucruri și relația financiară are strict rol financiar. Aici ne putem gândi la situația în care părinții își susțin copiii și într-un mod inconștient le susțin și dependența, lipsa de încredere în forțele proprii sau subjugarea față de ei.

Câteva comportamente nesănătoase ale relației de ajutor financiar părinte- copil adult care pot avea efecte negative în diferite zone de funcționare:

–   Ajutorul financiar pe care părintele i-l oferă copilului îi menține acestuia lipsa de autonomie financiară (ajutorul pe care ți-l ofer, îți este suficient astfel încât să nu depui tu un efort în plus pentru a deveni autonom financiar)

–   Ajutorul oferit de părinte îi menține într-un mod nesănătos dependență de părinte

–   Suportul financiar este folosit că modalitate de control asupra viețîi copilului adult (dacă eu plătesc

grădiniță copiilor, pot să decid care este programul lor; atâta timp cât primești suport financiar de la noi, avem pretenția să ne vedem în fiecare weekend)

–   Suportul financiar întreține subjugarea copilului adult față de părinte (nu îi pot spune nimic despre comportamentul lui, pentru că altfel nu îmi va mai da bani și nu mă pot întreține) 

Sigur că pot fi multe situații care nu au legătură cu anumite comportamente nesănătoase, ci mai degrabă de a schimba o obișnuință. În acest caz, este important să știți cum ați vrea să fie relația financiară pe viitor, să redefiniti limitele și să discutați cu onestitate despre ele.

Orice schimbare într-o astfel de relație vine cu disconfort inițial de ambele părți dar aduce pe termen mediu și lung beneficii mari relației, dacă cel puțin o parte din relație conștientizează tipul interacțiunii precum și consecințele acesteia.

 

Articolul a fost scris pentru revista Psychologies, editia lunii iulie.