Temerile legate de adopție

 

Temerile părinților sunt de multe ori legate de incapacitatea de a face față situațiilor care vor apărea, de frica de a eșua, de a nu putea fi părinți perfecți. Și sigur că atunci când avem astfel de gânduri, ele ne vor influența, vom trăi emoții puternice și anxietatea va fi la un nivel crescut.

 

Câteva recomandări:

–        să va informați cât mai mult legat de procesul de adopție și ce înseamnă să fii părinte adoptând un copil, separat de informațiile din zona de parenting. Puteți face acest lucru cu ajutorul personalului calificat din cadrul direcției de adopție sau prin cărți, cursuri, înscrierea în comunități de părinți care au ales să adopte

–        conștientizarea propriilor vulnerabilități și tipare disfuncționale care pot să apară, uneori acestea fiind cele împotriva cărora avem nevoie să luptăm. Conștientizarea propriei istorii de viață are un rol esențial, căci ne ajută să ne înțelegem anumite reacții, anumite emoții pe care le trăim și să alegem ulterior un comportament conștient, potrivit și adaptat situației pe care o trăim mai degrabă decât un comportament automat, inconștient care poate produce consecințe negative.

–        crearea unei comunități de susținere sau apelul la ajutorul unui psiholog specializat care vă poate susține pe parcursul acestui proces

–       concentrarea asupra vieții de cuplu dar și asupra propriei persoane. A fi părinte suficient de bun nu este un lucru ușor, dimpotrivă, ceea ce înseamnă că avem nevoie de energie și răbdare și cum altfel să le putem obține, dacă nu acordându-ne atât nouă cât și relației de cuplu energie și răbdare. În plus, cel mai important lucru pentru copil este ca părinții să fie bine, să îl poată susține și să îi ofere siguranță, prezență și disponibilitate din prea plinul lor emoțional pe care îl pot obține făcând relația de cuplu o prioritate.

 

Educația are rolul ei important, dar știm că nu există parenting perfect. Cât de influentă este moștenirea genetică. Ce informațîi ar trebui să știm despre părinții biologici ai copilului? Ce informații nu primim, dar sunt importante (informații despre alți membri ai familiei)?

De-a lungul timpului, întrebarea legată de ce este mai important și cu un impact mai mare asupra vieții noastre: biologia sau genetica, a dus la nenumărate studii dar în acest moment rezultatele nu înclină clar într-o direcție, ci mai degrabă într-un echilibru între cele două.

Genetică ne poate oferi informații despre ce va deveni copilul, în timp ce educația este cea care potențează dezvoltarea potențialului, cea care îi permite acestuia să fie văzut și manifestat. Și țînând cont de faptul că nu avem influență și control asupra biologiei, ne ajută să ne concentrăm atenția și energia pe ce putem face noi ca părinți pentru a-i oferi copilului un mediu suficient de sigur și de bun pentru ca el să se poată dezvolta armonios cognitiv, emoțional și social.

 

Când și cum spunem copilului că este adoptat? Ce riscuri apar atunci când copilul află adevărul târziu (după 18 ani)?

Conform legii, părinții adoptivi au obligația să îi spună copilului că este adoptat, iar copilul, tot respectând legea, după vârstă de 18 ani are dreptul să primească informații despre părinții biologici. În același timp, motivele pentru care avem nevoie să îi spunem copilului că este adoptat țin și de dezvoltarea emoțională și mentală armonioasă a copilului. Este important ca el să aibă aceste informații, căci ele contribuie în mod direct la formarea identității, la răspunsul întrebării „cine sunt eu”. Copiii au nevoie să știe și să înțeleagă treptat, în funcție de vârsta lor, care sunt rădăcinile lor, istoria vieții, de unde provin, cine și cum sunt părinții lor biologici cât și povestea adopției. Mai este important să avem constant în minte că discuția despre adopție, despre originile biologice ale copilului, despre de ce-ul din spatele procesului, nu va fi una singulară, ci mai degrabă un proces care se va desfășura pe mai multe etape de viață și dezvoltare a copilului.

Desigur că modul în care facem acest lucru este recomandat să fie unul adaptat vârstei copilului. Recomandările susțin ideea de a introduce termenul în familie chiar atunci când copilul nu îl înțelege exact și până când copilul începe școala, să afle informații legate de adopție și de originile lui. Putem de exemplu să deschidem subiectul atunci când apar primele întrebări ale copilului legate de barză și de modul în care copiii vin pe lume. În această etapă, dată fiind vârstă și dezvoltarea cognitivă a copilului, îl ajută să primească informații simple. Putem să îi spunem că a fost născut în altă familie, de o altă mama, că din anumite motive părinții lui biologici nu l-au putut crește și, noi, noua lui familie l-am dorit foarte mult; în această etapă putem adaugă și informații despre procesul de adopție în sine, pe înțelesul copilului.

Legat de nevoia copilui de identitate, îl ajută să primească informații despre părinții biologici, informații pe care le primim în cadrul procesului de adopție, și pe care le putem dezvălui treptat copilului. Și trebuie să ținem cont că nu ajută să adresăm cuvinte urâte sau etichete asupra părinților biologici, căci acest lucru va avea mai degrabă impact negativ asupra copilului și cu siguranță nu ne dorim acest lucru.

La ce să ne așteptăm atunci când îi spunem copilului? În funcție de temperamentul copilului dar și de gen, ne putem aștepta și la întrebări și curiozități imediate din partea acestuia sau mai degrabă de o perioadă în care nu va avea întrebări. Cunoscând copilul, îi putem transmite că suntem alături de el, și chiar dacă emoțional ne este dificil, să avem în minte nevoia copilului și faptul că pentru el, este important ca noi să îi putem conține emoțiile și să fim prezenți alături de el în acest proces în care descoperă lucruri noi despre el. Să creăm un mediu de siguranță, în care copilul să se simtă apreciat, acceptat și în care să ascultăm ce are de spus, întrebările și să acceptăm emoțiile și nedumeririle.

Dacă informațiile legate de adopție îi sunt dezvăluite mai târziu copilului, pot apărea mai multe întrebări, un interes mai mare față de familia de origine și poate chiar sentimentul de nepotrivire și/sau inadaptare în viața actuală. Deci cu cât copilul este mai mare, va fi mai afectat să afle lucruri diferite față de ce știa și își construise mental despre el însuși și istoria de viață și este bine să avem în vedere și acest aspect atunci când decidem momentul în care vrem să îi dezvăluim adevărul despre originea lui.

Sigur că propriile vulnerabilități pot interfera și ne pot scădea abilitatea și motivația de a-i comunica copilului. Uneori ne este teamă de reacția pe care ar putea să o aibă copilul, anticipăm emoții puternice și din teamă sau gândul că nu le putem face față, amânăm discuția. Alteori poate că noi înșine am încercat să ‚ștergem’ din minte informația aceasta din anumite motive: poate tristețea eșecului că nu am putut face noi înșine un copil, poate rușinea, acest subiect devenind „secretul familiei” și alegând să nu îl mai discutăm, abordăm. Sau poate trăim teamă de abandon sau de respingere și în relație cu copilul și atunci, alegem să amânăm discuția, uneori părând că uităm de trecerea timpului.

Dar toate acestea îi sunt dăunătoare și nevoia copilului trebuie să fie prioritară. Ajută că în acest proces, atunci când simțim că ne este greu, să cerem ajutor, psihologului, unui prieten, unui mentor. A cere ajutor este un act de curaj și este un aliat în acest drum uneori dificil atunci când vrem să îl explorăm singuri.

 

Care este atitudinea corectă a unui părinte care a comunicat prea târziu copilului despre adopție? Ce să facă și ce nu?

Cred că cel mai important lucru pe care e bine să îl avem în minte este relația. Cu cât relația este mai bună, mai de încredere și mai sigură, cu atât mai mult ne ajută să ne exprimăm mai liber, mai ușor, mai asumat. Și invers. O relație în care exprimăm nevoile, emoțiile, îl ascultăm și validăm pe cel din fața noastră ,chiar dacă nu suntem de acord cu perspectiva lui, pune bazele încrederii și siguranței.

Din acest motiv, atunci când ne dăm seama că este momentul să îi comunicăm copilului despre adopție și că a trecut mult mai mult timp decât ar fi fost potrivit pentru nevoile copilului, avem nevoie în primul rând să ne asumăm acest lucru: întârzierea în a-i spune. Să ne asumăm evitarea și întârzierea cât și reacțiile ulterioare ale copilului, oricare ar fi ele: de la învinuire, la furie sau tristețe.

Orice comportament are în spate o nevoie și chiar dacă nu este cel mai potrivit comportament, are cu siguranță o explicație în istoria noastră de viață; iar în momentul de față, avem nevoie să ne asumăm acest lucru în fața noastră și a copilului. De exemplu spunându-i: „îmi pare rău, știu că ar fi trebuit să îți spun asta mai devreme, dar ceva ce ține de mine și de viața mea pur și simplu nu m-a lăsat; dar acum îmi dau seama. Vreau să repar greșeala mea, îmi dau seama/văd cum te simți și sunt alături de tine.” Este importantă asumarea, procesul iertării dar și focusul pe a conștientiza propriile vulnerabilități, a le flexibiliza, pentru a nu le mai permite să aibă control atât de mare asupra noastră și pentru a putea acționa mai degrabă în prezent, mai potrivit.

 

articolul a fost scris pentru revista Psychologies, editia lunii octombrie 2018